Să mai rămânem o clipă. E atât de minunat să te odihneşti pe vârf, sa visezi printre nori. Guido Rey
(click pe poze pentru a le vedea mari, sub forma de galerie)
Pentru că se anunţă vreme foaaaarte urâtă în acest week-end (mai ales sâmbătă, ploaie, frig şi alte cele) am încropit o ieşire plimbărică, cu dormit la cort sau la refugiu (după preferinţe) în dragii Bucegi.
Strunga – Omu – Balaur – Buşteni.
Aşa că sâmbătă dimineaţă, ne cocoţăm în rapid şi plecăm către munte.
În Buşteni observ că soarele e sus pe cer şi nu e pic de nor. Mă enervez cumva şi mă întreb dacă iar au buşit ăştia de la freemeteo prognoza. Că ploaia de week-end-ul trecut de la ora 15.00 nu a venit nici până acum.
Eh, decizia e luată, aşa că în Braşov, după ce se strânge gaşca plecăm spre Moeciu. Astăzi vrem că ajungem în Şaua Strunga, la refugiu.
Drumeţii din acest week-end (în ordine alfabetică, ca să nu se simtă nimeni mai important 
): Andrei şi Andrei 
(care vrea să fie primul să fie), Dana, Dragoş, Laura, Ovidiu, eu – Ruxi şi Simona.
Pe la ora 10 luăm super autobuzul ultra modern către Moeciu de Jos, de unde vom fi preluaţi de tatăl Laurei cu maşina şi duşi până în Moeciu de Sus. Mulţumiiiiiiiiim muuuuuuuuult muuuuuuuuuult!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Şi pentru că suntem aduşi în două tranşe, stăm la taclale la intrarea în traseu, comparăm cele trei Nikon D60 şi după ceva timp aproximativ plecăm către Strunga.
Şi urcăm şi urcăm şi urcăm. Mă simt în formă azi (habar nu am de ce, că de dormit nu prea am dormit… ) aşa că bag Duracelul la înaintare şi mă duc.
La popas de regrupare observ că îmi lipseşte ceva. Telefonul. Sunăm pe el, cri-cri-cri toamnă gri (am greieri pe telefon, da) şi nimic. Hmmmm. Cri-cri-cri încă o dată. Nimic.
Damn it!!!!!!!!! Ori l-am pierdut pe traseu, ori la locul de popas. Aşa că rapiiiiid la vale, împreună cu Andrei. Şi coborâm şi coborâm o grămadă, ne întâlnim cu restul colegilor pe traseu şi aflu că văzuseră telefonul pe iarbă, jos, dar au crezut că eu l-am pus acolo şi că l-am şi luat. Nuuuuuuuuuuuu!!! 
Mi-a căzut din buzunar… Alergăm mai ceva ca la maraton cu frică să nu-mi buşesc iarăşi glezna pe bolovanii ăştia.
Şi da.. ia telefonul de unde nu-i. Caut caut peste tot, telefonul încă sună. La cineva în buzunar probabil.
Şi uite aşa am pierdut primul telefon. Sper să fie şi ultimul.
Cu nervii cât China mă las bătută şi plecăm mai departe.
Vremea se pare că azi nu vrea deloc să ţină cu noi. Ţine cu un anotimp in care abia ce-am intrat şi iată că-si cere şi îşi instalează drepturile fireşti. A început să plouă mărunt. E aşa toamnă că te doare sufletul după atâtea flori care s-au dus, atâta soare care a mângâiat, atâta cer cu mii de stele care azi e acoperit de nori.
Verdele crud al muşchiului de copac îşi pierde din culoarea printre frunze veştede şi picuri de ploaie, zada îşi schimbă, iată, haina, cu cea de toamnă şi ne aminteşte de superbele zile de toamnă târzie când culorile pălesc într-o explozie de nuanţe ce prevestesc Crăciunul. Zmeura ne face cu ochiul, la fel şi ultima sursă de apă pe ziua de azi.
Ieşim destul de repede din pădure şi ne plimbăm acum pe la baza abruptului. Ai zice că eşti în Piatra Craiului. Semeaţă, o faleză înaltă şi impunătoare se ridică deasupra noastră. Destul de departe se vede Strunga. Ca o gură căscată spre cer şi spre noi. Seamănă cu Fereastra Sâmbetei (deşi aia e un pic mai înfricoşătoare, pare mai malefică).
Trecem printre vaci şi căluţi, ocolim stânele cu căţeii aferenţi şi înaintăm prin ploaie. Atmosfera e cumva apăsătoare. Ploaia nu conteneşte şi cumva mă apucă nostalgia. Vreau soare, cald, întins pe iarbă. Chiar s-a dus? Măcar de-ar veni zăpezile, cu troiene şi foc în sobă la cabană, supă la primus în veranda cortului, când îngheaţă fermoarul şi bocancii scârţâie pe zăpada bocnă.
Ajungem în sfârşit la refugiu. E din ce în ce mai frig. Punem de-o masă copioasă înăuntru şi de-o palincă şi mai copioasă afară pe verandă. Nu ştiu dacă e din cauza glumelor sau a licorii magice, însă nu mai simţim deloc frigul. Stăm afară şi ne hlizim la poveşti care mai de care mai caraghioase şi amuzante din munţi şi de pe la cabane. Şi-apoi mai mâncăm un pic. Dulceaţa de zmeură cumpărată din Moeciu face deliciul serii, la fel şi ananasul cărat de Dragoş.
La apus, odată ce se opreşte şi Doamna ploaie, mergem să admirăm Craiul şi aburii din munţi şi ne cocoţăm care pe ce bolovan nimereşte.
Se lasă şi seara şi odată cu ea un frig neaşteptat. Am cam dârdâit în cort în sacul meu de primăvară-vară-toamnă. Am dârdâit şi-am dormit lemn destul de puţin. Lemn de frig Oricum, a fost mai cald în cort decât în refugiu.
Undeva în noapte sunt trezită de Andrei (de fapt de răcoarea neaşteptată ce intră în cort) care admiră cerul. Adevărat, pe moment am crezut că visez. O lună şi nişte stele mari şi luminoase fix deasupra noastră. Ai fi zis că e rupt dintr-un basm sau de pe altă planetă cerul ăla. Ciudat tare. Hiponotizant, ireal. Cu adevărat ireal.
De dimineaţă nu prea am fost în stare să mă trezesc să văd răsăritul pentru că cu greu am reuşit să găsesc o poziţie confortabilă şi în care să nu mai îmi intre frigul pe nicăieri.
Bună dimineaţaaaaa. Încă se ridică aburi din văi. Strângem cortul şi ne pregătim de plecare. Dragoş şi Dana aleg alt traseu deoarece trebuie să ajungă la ora 17.00 în Braşov, noi ceilalţi plecăm spre Omu.
Şi mergem agale şi privim norii care vor să intre în Bucegi. Momentan stau proptiţi de pereţii de abrupt şi par că se chinuie să rupă o barieră invizibilă şi să invadeze platoul. Şi curând reuşesc. Suntem din când în când învăluiţi de ceaţa deasă, care trece peste noi şi lasă loc altui nor să se plimbe pe poteci.
“Coştila ascunsă sub un noooooor” ne anunţă că mai avem puţin până la Omu.
Popasul e luuuung. Mâncăm o ciorbă, o ciocolată, bem nişte ceai şi rugăm norii să ne lase şi pe noi să vedem ceva pe Creasta Balaurului.
Şi nu prea ne lasă. Într-un moment de respiro parcă se dau câţiva nori la o parte şi ne arată un peisaj de vis. Ca mai apoi să se strângă iar grămadă deasupra noastră şi să ascundă hăurile. Nu ştiu ce e cu Balaurul ăsta şi când l-am supărat eu , însă nici de data asta nu mă primeşte cu soare, ci cu la fel de multă ceaţă.
Este pliiiiin de flori de colt…
Coborârea e interesantă, îţi oferă o altă perspectivă faţă de urcuş, aşa că spre final bălăurim un pic prin jnepeni, suficient cât să calc strâmb cu glezna mea buşită. Auuuuuuuuuu!!!!!!
La popas, Acele Morarului ni se arată grandioase din ceaţă. Tot muntele fumegă.
E, şi-acu e-acu. Am terminat noi creasta, am parcurs Balaurul (sau Bucşoiul Mic, cum i se mai spune) însă zmeurişul în care am intrat nu spune numai poveşti frumoase. Mâncăm cât să ne săturăm şi coborâm la vale cu aşa o gălăgie de cred că s-a speriat de noi şi mama ursului cel mai urs. Care cu siguranţă era acolo, la câte urme am văzut, câţi boscheţi rupţi şi multe altele, tot de-ale ursului, la fiecare pas, cât pe ce să călcăm în “ele”.
Pe o ploaie torenţială, aproape alergând pe drumul ce trece pe la refugiul Colţii Morarului, ajungem la Gura Diham. Şi destul de rapid în Buşteni. Să prindem trenul pe ultima sută de metri.
Şi acum, claie peste grămadă aşteptăm Bucureştiul. Pentru un somn şi o baie, şi mai ales planuri pentru săptămâna viitoare.
poze: eu si Andrei Done
Pe curând!
Frumos.
Cum era cu “detoxifierea” aia???
…
[Reply]
@Cristian Popescu:
, la munte nu se pune 
[Reply]
Adi spunea ca te-ar fi recunoscut dar n-am zabovit suficient de mult sa fim siguri! Numai bine si.. ture cu vreme frumoasa!
[Reply]
@Copilu: Probabil ati ajuns cand noi eram la masa. Ca atunci a trecut multa lume pe-acolo, dar la cat de flamanda eram nu vedeam nimic in jur
Ture cu vreme frumoasa si voua 
[Reply]
A fost o iesire super faina, merci pentru invitatie
[Reply]
am pagina ta la favorite! urmaresc cu mare interes calatoriile tale….si cred ca pt fiecare tura meriti sa fii felicitata atat tu cat si ceilalti…
[Reply]
@capra neagra: multumim
[Reply]
Acum ca aveti un borcan nou, cu caiet, tot ce ai de facut e sa-l umpleti cu mazgaleli, ceea ce sper sa se intample. Cat despre poze, ce sa zic: Super. Vreau smeura aia din poza, si apoi numai vreo alte cincizeci, poate saizeci.
[Reply]