“Nici o aventură alpină nu e mai pitorească şi mai romantică decât o noapte petrecută sub cerul liber (” a la belle etoile”
. Eu îi gust întotdeauna frumuseţea aproape cu religiozitate.” Guido Rey
Baiului. Munții mici pe care ii admiram din Bucegi, dolofani și rotunzi, vara galbeni-aurii, iarna albi și ondulați. Cam nemarcați, cam sălbatici, bătuți la ski de tură și cu bicicleta, munți pe care mulți îi evită pentru că nu le oferă nebunia abruptului și-a stâncii. Munți numa buni de bătut într-o zi-două de martie, cu zăpadă și cu voie bună.
Am plecat cam la plezneală, cu un grup numeros (14 din care am rămas 13 – număr cu noroc ) din care știam 4 (4 oameni cunoscuți tot pe munte). Nu am avut niciun dubiu. The good feeling m-a însoțit din clipa în care m-am înscris la tura propusă.
Da, voiam relaxare, plimbare, toate pozele din lume și ceva soare. Mi-era tare dor de soare și de ascultat cum vine primăvara. Şi am avut parte de toate astea şi chiar de mult mai mult.
Sâmbătă dimineaţa, la ora 6.45 m-am înfiinţat la politehnică la metrou, aşteptând maşina să vină să mă ia. Şi-am aşteptat, şi-am tot aşteptat vreo juma de oră. Noroc că era cald afară şi frumos, cu un pic de soare care abia ce răsărise şi nişte căţei la care m-am holbat cum îşi fac tabieturile de dimineaţă (întinsul, frecatul de gardul viu şi evident scărpinatul… 7 câini care se scărpinau toţi în acelaşi timp, cu intentităţi diferite care tindeau să se accelereze, parcă erau la concurs)
Şi-am plecat. Eu, Simona – fata cu prelata, Octav – băiatul cu berea şi Robert. În maşină am cam dormit, moţăit mai degrabă, că tot suna telefonul şi mă trezea din somnul dulce fără vise care mă purta spre munte.
Am ajuns în Azuga pe la ora 10, pe-un soare cât casa şi-am trecut la operaţiunea cafeaua, băţul de trekking, cunoscut lumea (sincer, nici acum nu ştiu cum îi cheamă pe toţi care au participat la tura asta, să-mi fie cu iertare, mulţumesc), aranjat rucsac, împarţit corturi, sesiune foto de început şi multe glume, muuuuulte.
Tura este organizată în aşa fel de către Andrei, că vom lua telegondola roz bombon până sus, de unde, sub privirile Bucegiului înzăpezit plecăm la drum. Mă doare ochiul de la soare iar ochelarii mei de piţipoancă nu fac faţă şi nici spate. Apropo, dacă ştie cineva cum sau de unde îmi pot cumpăra ochelari de soare din ăia cu 3 tipuri de lentile la comandă să dea de ştire, că pentru faţa mea nu găsesc în magazine.
Mulţumesc din nou.
Revenind.
Grup alandala, răsfirat pe poteca plină de zăpadă, facem popas după popas încercând să prindem cât de multă primăvară putem. Nu ne grăbim, nu avem de ce. Vremea este de vis, peisajul pe măsură, iar noi ăştia care serpuim pe poteci suntem într-o dispoziţie excelentă. Mădălina trebuie să se întoarcă pentru că are nush ce proiect de făcut. Nu o lăsăm. Sâc.
Urcăm şi coborâm vârfuleţe, am luat la rând Urechea, Cazacu, culmea Petru – Orjogoaia, Rusu, agale, de parcă ne doream prea puţin să ajungem la destnaţie.
Şi ce bine e să stai tolănit pe iarbă caldă, să priveşti nesfârşirea de munţi din jurul tău şi să nu-ţi mai pese de nimic. Pentru că aici tot ce-i greu şi albastru prea închis rămâne jos în oraş. Am închis ochii pentru câteva secunde şi am uitat de tot. Apoi era să fiu cât pe ce să calc pe-o genţiană. Cuuuum? Să calc prima floare întâlnită pe munte, şi floarea mea preferată de munte? Off. Dar am pozat-o, i-am zâmbit şi-am ştiut atunci că primăvara e tare aproape.
Înşiraţi pe muchia îngustă, cu cornişe mici ce stau să se prăvălească la vale am observat şi locul de cort.O şa micuţă, unde cam bate vântul, sub vârful Ştevia.
Viteza cu care am pus corturile a fost incredibilă. Acum foame, mare foame. Cu această ocazie era să dau şi foc la cort pentru că butelia mea de gaz a avut bunăvoinţa să facă o flamă uriaşă care era cât pe ce să cuprindă tenta dar şi pe mine odată cu ea (ştiu ştiu, nu se aprinde primusul în cort, dar la ce vânt bătea afară, fără un paravan nu aveam nicio şansă – aşa că am ales veranda).
Odată cu soarele ce apune se potoleşte şi vântul, ceaiurile curg unul după altul, totul se transformă în nemişcare. Cerul îşi schimbă culoarea cu fiecare secundă care trece şi efectiv nu pot să fac altceva decât să stau blocată şi să privesc spectacolul ăsta al naturii. O natură incredibilă, o creastă roşiatică a Pietrei Craiului undeva în depărtare, abruptul Bucegiului doar o siluetă întunecată, platoul scăldat în mii de culori, luna mică răsărită ca o unghie strălucitoare, Ciucaşul albastru de apus departe, Piatra Mare şi Postavaru împădurite.. toate aşteaptă noaptea.
E frig, aşa că după exemplul Andrei ne trezim câţiva cu sacii de dormit pe-afară pe izoprene.
Şi-aşa a apărut spirala integrării unde se poate, fiecare unde poate, cât poate şi mai ales dacă poate. Iniţiatorul şi stăpânul haremului spiralat este Andrei, căruia m-am alăturat eu atunci când am început să nu-mi mai simt picioarele în bocanci.
Apoi a venit şi Anca, Mădălina, Răzvan şi Bogdan. Şi-am pus bazele unei construcţii stabile şi călduroase. Anca sprijinită de Andrei, el proptit în cot, eu întinsă peste picioarele lui, picioarele mele pe Mădălina, Răzvan pe post de paravan la marginea izoprenului pe care stăteam eu, Bogdan încheie şi el undeva în stânga spirala încurcată, de la marginea Baiului, cu vedere de lux către Bucegi.
În jurul nostru se plimbă căni cu vin la care ori nu ne vine rândul deloc, ori ne vine rândul, ne vine rândul, ne vine rândul, hai băăăăăăă, mai dă şi la alţii.
Şi ascultăm muzică, la telefon 
Cu ocazia asta haremul (la iniţiativa Ancăi) îi dedică lui Andrei piesa je t’aime care a fost punctul culminat al serii romantice şi hăhăite pe care am avut-o. Mădă se plânge de frig (cred şi eu cu sacul puţin mai gros decât o coală de hârtie), constatăm cu stupoare că singurele ţigări de fumat la ora asta sunt slims-urile Ancăi pe care încercăm să nu le stingem pe saci, ţuica aia pute în aşa hal încât te încălzeşti numa de la miros (sau leşini, după caz), restul oamenilor ne fac poze, mai fierb nişte ceai şi zgribulesc pe-acolo, iar cerul.. cerul.
Calea Lactee ne face cu ochiul, Bucegii se conturează sub lumina lunii şi noi stăm şi râdem la stele ca într-o zi de vară. Suntem pe munte, parcă suntem la mare lângă un cort verde cu valurile aproape, le avem pe toate.
Eh, dar şi spiralele astea mai crapă câteodată, fragilitatea lor fiind destul de ridicată, mai ales când deodată, de nicăieri, se porneşte un mare mare mare vânt. Lăsăm tabloul Bucegilor în noapte, cu tot cu cerul limpede şi fugim în corturi.
Se bâţâie dezastruos, e frig şi încerc să nu mă gândesc că în orice moment poate să zboare frumos la vale cu tot cu noi. Singura chestie care mă linişteşte e faptul că acum, din cauza frigului, a îngheţat şi zăpada în care am înfipt cuiele.
Am dormit cum am putut, fiecare s-a plâns de câte ceva de diminaţă, ba ca nu fuse loc, ba că frigul intra pe peste tot, ba că a fost înghiontită de curelele de la rucsac (Mădă hihi – las că dacă te întorceai, acum nu mai aveai ce povesti, plus că eu cred că te mânca şi ursul 
), ba că nici măcar sforăiturile nu s-au mai auzit din cauza huruitului vântului.
Şi azi e senin. Dar incredibil de vântos (tot aci în Baiului m-a şi dărâmat de pe bicicletă vântul puternic.. deci se pare că e ceva specific).
Aşa că am renunţat la urcuşul pe Neamţului, am cocoţat numa Steviei (cel puţin eu, că restul o luaseră pe curbă de nivel, nu i-am mai prea văzut, aşa că eu m-am dus tot în sus şi-am observat apoi că lumea deja coboară pe muchie spre zazuga).
Eheeeei, şi-odată cu coborârea s-a potolit şi vântul, aşa că ne-am reluat obiceiurile, pentru că, nu-i aşa? pauzele lungi şi dese – cheia marilor succese. Mai ales pe-o vreme de vis.
La intrarea în pădure am fost întâmpinaţi de-o mare zăpadă prin care am înotat graţios. Şi-am văzut şi ghiocei. Sigur erau ghiocei?
Şi evident, urmează forestierul scurt până în zazuga. Scurt am zis? Bai nene că nu se mai termina. Ca-n zona crepusculară, un fel de Porumbacu, Nucşoara şi-alte cele. Luuuuuuung băi nene, lung şi cu soare şi rucsaci grei şi cu muuulte urme de ursuleţi voioşi.
Şi pe drumul ăsta am avut impresia la un moment dat că m-am şi rătăcit, pentru că vorbind la telefon şi nefiind atentă la drum, am trecut de-o bifurcaţie şi am pierdut din raza vizuală orice posibil coleg de drumeţie. Şi am început să mă gândesc evident la toţi urşii din lume fără să-mi pot dezlipi privirile de la urmele lăsate de ei în zăpadă. Dar drumul fuse bun, pentru că instinctual am mers pe cel din dreapta care era cel corect.
Zazuga e cam tristă la ora asta. Cald ca naiba, super restaurantul la care ne-am întâlnit cu o zi înainte este închis, aşa că singurul loc în care putem bea o Mirinda caldă şi mânca un şniţel fără garnitură dar cu plastic topit pe el este la baza pârtiilor.
Şi plecăm spre casă. Un drum şi-un munte lăsat în spate cu alte amintiri pe botul bocancului.
Concluzii?
Pai .. grupul a fost zăpăcit şi glumeţ aşa cum îmi place mie, vremea a ţinut cu noi, chiar şi vântul, mai ales vântul. Şi am avut parte de cea mai frumoasă seară sub cerul liber din ultimul timp. Da, o seară şi-o tură de neuitat.
Week-end-ul s-a încheiat exact aşa cum mă aşteptam: o bere cu nerv şi cuvinte ce-ar fi trebuit să fie un pic mai acide faţă de bunul simţ uneori inexistent şi aroganţa nejustificată, şi-apoi o pizza de la Spring, o bere cu muuuultă voie bună, reîntâlniri la o narghilea şi cele mai frumoase zambile albe şi roz primite total pe neaşteptate.
Mulţumeeeeeesc!!!!!!!!
ps: La mine usturimea de pe nas şi obraji a trecut cu cremă de gălbenele, Mădălina spune că trece şi cu cremă cu aloe vera. Ce-i drept, data viitoare o sa insist mai mult cu crema de soare 
ps2: astept cu nerăbdare pozele cu spirala, şi nu numai
As fi vrut eu sa prind vremea asta acum 3 saptamani. Arunca un ochi aici
http://altblogromanesc.blogspot.com/2010/03/piatra-craiului-in-martiealtfel.html
[Reply]
Haha, ce tare a iesit! Sa mai tot fie zile si seri pe munti ca acelea
[Reply]
foarte faina iesirea. am vazut-o postata pe carpati si mi as fi dorit sa vin. ma bucur ca am avut parte macar asa, prin descrierea ta, de frumusetea muntelui din acele zile frumoase
[Reply]
[...] la ora 00.30 noaptea, pe un vânt fantastic. Bătea cum numai pe sus pe creste am întâlnit, în Baiului sau iarna trecută tot prin [...]