O nouă ieşire la munte, o nouă povestioară.
Destinaţie: Piatra Craiului, cabana Garofiţa.
Chiar îmi era dor de locul ala, de cabana asta frumoasă, de nea Gogu cu poveştile lui, de ceaiul din crenguţe de mur. De unul dintre puţinele locuri în care simţi spiritul muntelui, regulile muntelui, o adevărată cabană cu un cabanier minunat.
Am plecat într-o dimineaţă destul de friguroasă, după o noapte în care nu am dormit mai mult de o oră şi jumătate, trezindu-ne în gară mult prea devreme, 4.25 în loc de 5 (ca deh, antecedentele cu pierdutul trenului şi-au spus cuvântul).
Lumea se adună încet-încet. Cu tot somnul din ochi şi căscăturile de rigoare, suntem cu toţii veseli şi bine-dispuşi.
Hotărâm să mergem cu domnul naş, care ne ia fără nici cea mai mică problemă. Trenul este confortabil şi călduros, iar glumele şi râsetele noastre mai animă un pic dimineaţa asta mohorâtă.
Până la Câmpulung facem cam 3 ore, 10 lei şi un căţel prin nush ce staţie care voia să se urce şi el în tren.
Din Câmpulung suntem luaţi de un microbuz care ne va duce până în Sătic. Drumul nu mi-l amintesc, poate peisajul era frumos, poate că a mers cu viteză (ceea ce mie nu îmi place).. cert e că am încercat să dorm, de odihnit nici gând, dar am moţăit cu îndărjire, în timp ce simţeam aproape fiecare groapă şi fiecare curbă care aproape că mă arunca de pe scaun.
Şi uite că trebuie deja să ne dăm jos, şi să o luăm la picior spre cabană. Plecăm hotărâţi pe un drum care şerpuia uşor către pădure. Începem să ne întrebăm dacă mergem bine, nu reuşim să ne răspundem, aşa că cerem ajutorul unor muncitori, care ne spun senini că drumul spre Garofiţă NU este pe aici, şi că trebuie să coborâm, să mergem nush cât în direcţia opusă. Like lol.
Ei bine, consultăm şi harta şi realizăm că mai avem vreo 10 km până la intrarea în traseul spre cabană şi că microbuzul ne-ar fii putut duce chiar până acolo. Asta e, fapt consumat.
O luăm la picior prin sat, alunecând pe gheaţă, înotând prin noroaie şi reuşind să adunăm după noi nu mai puţin de patru căţei. Primul, cuţu schiop care nu s-a lăsat întors din drum nici de lăbuţa rănită, nici de Marius care a urlat la el, nici de alţii care au încercat să îl alunge. Mergea cuminte şi greu în urma noastră. Al doilea, un căţel fooooooooarte mare, like wow, o corcitură de saint-bernard care pe mine m-a cam înfiorat la început deoarece avea tendinţa de a te apuca de mânecă. Al treila, un câine urât, gri, care aducea un pic a hienă, cu care eu nu prea am socializat. Şi ultimul, dar nu cel din urmă, Curva Penală, o căţeluşă mică, neagră, slabă şi foarte jucăuşă care îi alerga pe toţi ceilalţi trei.
Aşadar, drumul până la cabană, deşi lung, din cauza kilometrilor oarecum plictisitori care s-au adăugat fără voia noastră, a fost animat de zăpadă, căţei haioşi, glume din plin and stuff.
La cabană nea Gogu ne-a întâmpinat voios, cu un ceai extraordinar de bun.
Urma să plecăm în traseu, aşa că, după o masă copioasă, decidem că trebuie să ne facem şi siesta, aşa ca ne instalăm rapid în paturile confortabile şi cu cuverturi roşii. Şi na surpriză (sau nu), somnul îşi cere drepturile, aşa că o parte decidem (aproape involuntar) să rămânem la căldurică. Nu ştiu cât am dormit, ce-i drept s-a întunecat foarte repede, focul ardea în sobă aşa că am stat comozi în cameră muuult, am cântat, ne-am prostit şi ne-am plimbat dintr-un pat în altul în căutarea unui loc şi mai bun de leneveală oarecum binemeritată.
Pe la ora 18 (cred.. timpul în cabană când nu ai nimic de făcut este atât de frumos încât nici la ceas nu te mai uiţi) au apărut ceilalţi din grup, care plini de energie (oare de unde? probabil că au dormit noaptea trecută) şi-au făcut apariţia, plini de zăpadă şi roşii în obraji ca nişte copii
şi, odată cu ei, şi celălalt grup care venea din Bucureşti şi care deja ne îngrijora (ar fii trebuit să ajungă mult mai devreme, dar au deviat de la traseu prin peşteri cu lilieci.. like lol).
Seara se animă din ce în ce mai mult, ne punem pe cântat, primim clătite (mulţumiiiiim!!!!), fac un pariu prostesc şi astfel sunt nevoită să lălăi ca o broască la chitară (îmi cer iertare pentru acel moment de rătăcire .. dar nu este vina mea, ci a unei cutii de ton marinat).
O parte încheiem seara destul de repede, deoarece cu cât dormi mai mult cu atât trebuie să dormi şi mai mult.. Aşadar, ne cheamă patul. Restul spun bancuri (unele bune, altele seci, dar toate presărate de râsul lui Dorian), unii fac lupte corp la corp, cu gâdilat şi zburat din pat (Luin şi Anca), alţii încearcă fără rezultat să găsească doritori pentru Mafia.
Dormim lemn (sau aproape lemn), până dimineaţă, când din câte îmi aduc aminte sunt trezită de un blitz fix în ochi, pentru că pozele de dimineaţă sunt cele mai expresive.
Ne punem iarăşi pe mâncat (încep să cred că asta este acţiunea care ne/îmi place cel mai mult). Şi plecăm în traseu, în sfârşit urc pe muntele ăsta de care îmi este atât de drag. Nea Gogu vine şi el cu noi, şi sunt cuprinsă de admiraţie faţă de acest om, care nu numai că este cabanier de vreo 35 de ani, dar este un adevarat om al muntelui şi o enciclopedie de întâmplări şi sfaturi.
Urcuşul nu este anevoios, este lin şi plăcut, presărat din când în când cu puţină gheaţă (că nu poţi sta mereu la verticală, you know, tre să te mai şi lungeşti pe zăpadă, că de-aia e acolo).
Ajungem în sfârşit deasupra pădurii, admirăm Iezerul care îşi arăta semeţ vârfurile printr-o spărtură de nor.
Şi ajungem la Peştera Stanciului.
Iarăşi mâncăm.. lol… Şedinţă de poze şi de admirat stalactitele de gheaţă. Şi ca nişte mici (sau mari, după caz) cercetaşi intrăm şi în peşteră.
Sincer, mă aşteptam să fie mai mare, dar nu-i nimic, am avut ocazia să vedem lilieci, şi să ne târâm un pic printr-o galerie care nu ducea nicăieri 
. Apoi ne-am îndreptat nerăbdători către Cerdacul Stanciului.
Am mai fost pe aici de multe ori, dar nu am urcat niciodată acolo, şi eram cu adevărat entuziasmată.
Eh, şi-acu, să vezi distracţie (sau nu).. Hai să urcam pe stâncile astea să intrăm în aven.
Şi nu oricum, căţărare pe o mică stâncă îngheţată, agăţaţi ca maimuţele de o coardă, ne trezim înghesuiţi pe o mica platformă de vreo 3 metri pătraţi, în imposibilitatea de a coborî, de a ne mişca, de a pleca de acolo.
Eh, unii coboară în aven, alţii începem chinuiala la coborâre, pune ham, scoate ham, alunecă pe stâncă, ţine mâna în spate, nu da drumul la coardă, şi tot aşa.
Cobor şi eu şi exact când ajung jos se declanşeaază o avalanşă de undeva de pe creastă. Un pic de panică, nu dau drumul la coarda de care încă mă ţineam, ne holbăm împietriţi la grămada de zăpada care se prăvălea exact pe unde trebuia să plecăm noi, şi aşteptăm muţi să se termine. Şi se termină.
Plecăm uşor la vale mult mai precauţi şi un pic speriaţi (cel puţin eu). La peşteră ne întâlnim cu Dorian, care din cauza râsului de seara precedentă se simte cam rău şi doarme (sau încearcă) acolo ca omul cavernelor 
.
Îl lăsăm să se odihnească şi plecăm către cabană. Ne grăbim destul de tare, aşa că toată coborârea se efectuează prin metoda “pe fund”, nu prea voluntară.
La cabană iarăşi grabă, nici nu apucăm să ne dezmeticim şi o luăm la picior către microbuzul care deja ne aştepta. În microbuz mâncăm (iarăşi) şi suntem umiţi de Curva Penală care aleargă după noi.
Gara din Câmpulung este la fel de mohorâtă cum o lăsasem noi, trenul la fel de primitor, cu tot cu “le” naş care ne cere acelaşi tarif (10 lei).
Cântăm, ne schimbăm, mâncăm, şi iată-ne în Bucureşti.
Cu un teanc nou de amintiri de pus la păstrat în minunata cutiuţă numită “munte”.
frumoasa iesire dar unii dorm mai mult decat altii(voi in prima zi )eu cu dan in a douaa
))
orcum a meritat
[Reply]
Io vreau sa mai umblu cu voi
it’s fun!
[Reply]
Io = Sandy(Sparks)
[Reply]
FFFFF faina iesirea..cu ceva peripetii..it was like WOW
Ruxi…mi-ar placea sa ne mai canti, pls pls
[Reply]