La facultate stau doar o oră. Împrumut frontală şi izopren de la un coleg şi plec aiurită către gară. Cezar şi Fane sunt oamenii cu care las Bucureştiul în mizeria lui în week-end-ul ăsta. Ora 19.30, alt tren, altă aventură pe cale să înceapă.
Nu mai am răbdare. Timpul trece, am ajuns deja în Braşov. Dormim (cam o oră, printre râsete şi dureri de diverse) la bunica lui Cezar. Primul tren către Zărneşti, la ora 6.12, ne întâmpină cu miros greu şi căldură din plin. Ajungem şi în micul orăşel de la poalele Pietrei Craiului la şapte dimineaţa. Aprovizionare cu apă, sangria şi Mystic (prietenii ştiu de ce). Ne aşteaptă 12 km până în Plaiul Foii. Poate ne-o lua şi pe noi careva, dar la ora asta.. Începem să ne amintim mijloacele de transport care ne-au luat alte dăţi pe când făceam stopul : căruţe, tractoare, maşini de lemne, dube ciudate, dacii aproape dezmembrate, tiruri. Se apropie un camion, facem cu mâna, opreşte. Maşina de gunoi de fapt. Eh, na, cu asta nu am mai mers niciunul până acum. Bagajele sunt aruncate în spate, iar noi ne înghesuim între trei oameni care încep voioşi să spună poveşti cu urşi, lupi şi alte animale ale munţilor. Beau coniac şi vorbesc într-o ardelenească pe alocuri cam greu de descifrat. Interesant totuşi. Suntem lăsaţi la Plaiul Foii. E ora 8, e groaznic de frig, cer senin, brumă. Ne îndreptăm către un foişor unde punem masa.
Hrănim căţei, umplem şi burţile noastre, bem un ceai în “cabană” (unde suntem avertizaţi că nu avem voie să consumăm mâncarea noastră), şi nerăbdători pornim la drum, către refugiul Şpirlea, cam în jurul orei 10. E încă foarte frig, dar urcuşul ne încălzeşte şi curând începem să “dăm jos textila”. Ajungem destul de repede la refugiu unde facem un popas măricel, este încă devreme, vremea e absolut superbă, aici deja bate soarele, e păcat să ne grăbim.
Tot aici ne împrietenim cu Dan şi Eugen (sper că am reţinut bine, nu le am cu numele) şi aproape tot drumul până sus îl vom face împreună. De aici începe o porţiune necunoscută mie, care îmi satisface toate aşteptările. Traseul numit “Pe lanţuri” este spectaculos, nu foarte uşor, şi oferă nişte privelişti absolut superbe. Sunt absolut înnebunită de fericire când ajung la Zaplaz. Văzusem poze, dar realitatea întrece orice.. minunat.
Căţărăm lanţurile cu vioiciune şi atenţie, şi ne oprim la încă un popas, şi acesta destul de lung, exact la ieşirea de pe un mic grohotiş. Mâncăm, stăm ca muştele la soare, confund o capră neagră cu ursul (stupid me), facem poze.
Ne ajung încă trei turişti. Plecăm mai departe. Întâlnim iarăşi capra neagră care ne aştepta mai sus la o şedinţă foto. Ne holbăm la ea, ea la noi, face câteva salturi specifice şi îşi vede mai departe de viaţa ei.
Ne speriem groaznic când unul dintre cei trei care ne-au ajuns din urmă desprinde un mare bolovan care se prăvăleşte la vale ameninţând să se înfigă în ţeasta celor 6 care erau mai jos. După un urlet: bolovanuuuuuuuul!!!!!!! feriţi-vă!!!!!! răsuflăm uşuraţi, nimeni nu este lovit. Ultima porţiune este foarte spectaculoasă, un horn relativ îngust, cu câteva lanţuri dar şi căţărare la liber care odată urcat, dezvăluie o privelişte de nedescris. Se văd toate lanţurile muntoase, incredibil. La refugiul Grind momentan nu este nimeni, dar este timp, e devreme, ora 15.00.Ne instalăm lucrurile înăuntru, mai mâncăm ceva, după care şedintă de poze, de admirat, de stat la soarele care începea să apună, suntem survolaţi de un elicopter care trece la distanţă foarte mică pe deasupra noastră şi chiar suntem salutaţi de cineva din el.
Odată cu lăsarea serii încep să apară oameni. Mai întâi un tip singur care spune că mai sunt vreo 3 în urma lui. Vin şi aceia, mai vin încă doi, urmaţi de alţi 5. Deja e refugiul plin. Ultimii 7 hotărăsc să coboare la Grindul de jos. În sfârşit e loc în refugiu, dar nu pentru mult timp, ora 6 seara, pe lanţuri urcă încă un grup, 6 oameni, iar peste încă o oră mai apar încă doi care hotărăsc însă să doarmă la cort. 15 oameni în refugiu, râsete, lumea mănâncă, se schimbă, unii încearcă să doarmă, alţii (noi 3) mâncăm supă cu furculiţa. Bem sangria, băieţii varsă ultima gură de Mystic pe-afară şi suparaţi se culcă.
Dormim extraordinar de înghesuiţi, unii pe priciuri, alţii pe jos (cred că le-a fost mult mai bine). Mă trezesc la un moment dat crezând că este dimineaţă, aflu că e doar ora 00.15. Ies pe-afară, lună, oraşe luminate şi un vânt de te lua pe sus. Înauntru cei care dorm sforăie ca turcii. La ora 2 noaptea reuşesc în sfârşit să adorm, cu degetele băgate în urechi. Dimineaţa ne întâmpină un aer rece şi un răsărit din Bucegi.
Facem rost de niste apă (rar se întâmplă asta pe creastă în Crai) şi plecăm pe creastă, către Curmătura. Cezar are mari probleme cu genunchiul şi înaintăm destul de dificil. Însă peisajul care se desfăşoară în faţa ochilor noştri ia şi din durere şi din nervi şi din tot. Ne dăm seama cu părere de rău că nu avem cum să facem toată creastă până la Curmătura, nu este timp, iar pe Cezar il doare genunchiul din ce în ce mai rău.
Drumul către Zărneşti îl parcurgem repejor, ajungem în gară cu mult mai repede decât ne-am imaginat. Eu dorm în tren ca un porc ce sunt, e şi rândul meu acum.
În Braşov avem incredibila baftă de a prinde un tren accelerat care a avut întârziere o oră. Urcăm, dăm şi banii naşului, ne instalăm într-un compartiment şi în câteva ore suntem înapoi într-un Bucureşti cu ceaţă, frig şi oameni. Însă cu sufletele împăcate. La mijlocul lunii noiembrie am avut vreme de luna mai, am mers pe creastă în tricou, n-a fost pe cer nici măcar un norişor. Încă o tură reuşită. Deja ma apucă iarăşi dorul. Vreau înapoi.
Mai multe poze aici
